Noțiunea că Sazerac este o băutură care poate fi savurată în orice bar decent din întreaga țară, de la Staten Island la San Diego, este o dovadă a cocktailului fin. Dar nu a fost întotdeauna așa - nici măcar în orașul natal.

Când m-am mutat în New Orleans în 1999, ai găsit cu adevărat Sazeracs doar în restaurante tradiționale și în unele baruri, spune Sara Roahen, fostă critică alimentară pentru Gambit Weekly și autorul scrisorii de dragoste din New Orleans Povești Gumbo . A trebuit să-l vânez - a fost special. La Galatoire’s , ai putea comanda una cu migdalina ta de pește roșu. Era în acea categorie de delicatețe.

Sazerac este, desigur, cocktailul oficial din Louisiana și unul consumat în mod rotund de peste 100 de ani în orașul New Orleans. Istoria băuturii este legată de istoria orașului, spune Russ Bergeron, barmanul responsabil pentru redeschiderea din 2009 a Barul Sazerac în hotelul Roosevelt de pe strada Canal, unde a petrecut aproape un deceniu realizând multe dintre cele mai elegante vârfuri ale omului. Pe măsură ce orașul s-a schimbat, s-a schimbat și băutura și, cu fiecare încarnare, legenda a crescut.

În timp ce combinația de arome de la Sazerac nu lipsește cu siguranță de complexitate și poate face să înțeleagă frumusețea mistică pură a alchimiei alcoolice, rețeta sa nu este atât de lungă încât să fie intimidantă: whisky de secară, Herbsaint (sau absint sau pastis - alege-ți fave-ul, dar obții imaginea), amărăciunile lui Peychaud (și unii ar argumenta cu pasiune Angostura , de asemenea), un cub de zahăr și o coajă de lămâie. Patru ingrediente și o garnitură vă vor face să se întâmple în formă bună.

Dar oh, cum pot fi amestecate aceste ingrediente. Prima casă Sazerac a fost deschisă în New Orleans în 1852, spune Kevin Richards, directorul de marketing pentru Compania Sazerac , unde whisky și barul (acesta din urmă în baza unui acord de licență pe termen lung cu Sazerac Company) își primesc fiecare numele. Numele Sazerac referitor la cocktail a fost înregistrat în 1900. Compania Sazerac a fost fondată în 1919. Acest lucru este adevărat. Dar în ceea ce privește cine este creditat cu realizarea primului Sazerac și ce spirite au fost folosite, este mult mai complicat.

Un coniac numit Sazerac-de-Forge-et-Fils, care este numele barului, deoarece proprietarul său deținea licența pentru acest spirit (o bună comercializare a produselor nu este un concept modern), a fost servită la cafeneaua originală Sazerac alături de alte spirite populare ale vremii. Antoine Peychaud însuși a primit un credit slab atât pentru invenția Sazerac, cât și pentru cea a cocktailului, în general, deoarece se pare că i-a plăcut să-și combine amărui omonimi cu țuica franceză în cupe destul de mici numite coquetiers.

Se pare că acest combo a prins și a călătorit la barmanii talentați ai casei Sazerac, care au adăugat ultimele atingeri, inclusiv absintul. S-a presupus că filoxera, un dăunător care putrezește vița de vie, care aproape că a scos industria glorioasă a vinului din Europa în ultima parte a secolului al XIX-lea (și, prin urmare, orice distilat pe bază de vin, cum ar fi rachiul), a întrerupt furnizarea de cognac de la NOLA. Secara a fost înlocuită și - ta-da! - s-a născut Sazerac așa cum îl știm astăzi.

Această poveste este adesea creditată lui Stanley Clisby Arthur, un jurnalist din California care a petrecut timp în New Orleans și a scris o carte numită Băuturi celebre din New Orleans și Cum să le amesteci în 1938, care înregistra tipărite multe dintre cocktailurile celebre ale orașului. Dintre Sazerac, el a scris: Există cocktailuri și cocktailuri, dar cel mai cunoscut dintre toate cocktailurile din New Orleans este Sazerac.

Sazerac Coffee House era deținută de John B. Schiller, continuă Arthur, care a vândut sediul contabilului său, barman, Thomas Handy. Handy a scurtat numele la Sazerac House, iar whisky-ul de secară american a fost înlocuit cu coniacul pentru a mulțumi gusturilor americanilor care preferau „roșu roșu” în fața oricărei coniac cu față palidă.

În primul rând, coniacul este un spirit îmbătrânit. Deși ar putea părea un detaliu mic și potențial discutabil, declarația lui Arthur de a schimba un spirit pal cu unul roșu este, cel puțin, discutabilă.

Justin Shiels

Țuica și whisky-ul sunt ambele distilate învechite cu lemn, dar, deși lemnul are o aromă dominantă în ambele, una este pe bază de cereale și una este pe bază de struguri, iar acestea sunt doar diferite ca aromă și caracter, spune Chris McMillian, un 30- veteran al scenei barului din New Orleans și proprietar Revel Café & Bar . Băutura făcută cu coniac este nu un Sazerac! Este ca și cum cineva ar face un Manhattan cu vodcă și numind-o Manhattan. Acesta este motivul pentru care McMillian, care este și cofondator al orașului Muzeul Cocktailului American , consideră că băutura a fost întotdeauna făcută cu whisky american și niciodată cu coniac francez.

În al doilea rând, și mai interesant, este cealaltă concluzie a lui McMillian. Barul Sazerac se afla în blocul 100, chiar lângă Canal Street, care era punctul de despărțire între americani și creolii francezi din New Orleans, spune el. Blocul 100 se adresează întotdeauna americanilor. Și ce au băut americanii? Whisky de secară, adesea angajat de Handy și de barmani-parteneri pe care i-a adus pe Vincent Merit și William H. Wilkinson.

Istoricul cocktail-urilor David Wondrich a dezgropat recent câteva tăieturi prăfuite din ziare: una din 1895 în care Merit a fost creditat ca cel mai bun producător de cocktailuri de whisky din New Orleans; a doua din 1899, unde cuvintele Sazerac și cocktail sunt în cele din urmă unite într-o noțiune delicioasă.

Arthur a luat licență pentru că voia să scrie o carte distractivă, spune McMillian. Dar dacă vă întoarceți și examinați sursele, puteți vedea de unde s-a abătut de la poveste și de unde ajunge la unele dintre concluziile sale.

Așadar, în timp ce Arthur a dorit foarte mult să dea un DOB din 1870 cocktailului Sazerac, și oamenii ar fi putut bea ceva asemănător, după toate probabilitățile, ceea ce pur și simplu nu s-a întâmplat oficial timp de încă 30 de ani.

Sunt înnebunit să nu-mi dau seama de asta, spune Philip Greene, un istoric al cocktailurilor și cel mai recent autor al acestuia O sărbătoare potabilă: un însoțitor de cocktailuri la Parisul anilor 1920 . Știm că Sazerac Coffee House a fost deschisă în 1850. Știm că au servit cocktailuri. Putem demonstra dintr-un anunț din ziar că Sazerac House a folosit Peychaud’s în 1857. Dar nimeni nu și-a dat seama că nu există nicio referire la cocktailul Sazerac până la sfârșitul anilor 1890, spune el.

În scopurile noastre moderne, barmanul Ryan Gannon de la instituția de cocktailuri New Orleans Cure poate avea ultimul cuvânt despre motivul secarei. Îmi place romantismul ideii că nu ar putea obține coniac pentru a face Sazeracs și a trebuit să descopere ceva, spune el. Dar, cu toate cercetările făcute, cu siguranță simt că este o băutură mai bună cu secară. Poate fi o băutură bună cu coniac, dar ar trebui să refaceți totul, spune el. Pierre Ferrand [coniac], de exemplu, are atât de mult corp încât cu greu aș folosi zahăr. Cu siguranță aș folosi mai puțin din toate, cu excepția celor amare.

La Cure, fac două versiuni ale băuturii: prima este cu secară Sazerac de șase ani, un sirop demerara de un sfert de uncie, Herbsaint rezistent la ceață în interiorul paharului, trei picături de Peychaud (își decantează amăruții la picături măsurate în mod specific) și o coajă de lămâie exprimată, pe care aveți de ales să o aruncați sau să o păstrați în pahar. În a doua versiune, Cure’s Reserve Classic Sazerac, spiritul este E.H. Taylor secară dreaptă, o atingere mai mult sirop simplu , și fie Jade 1901 sau New Orleans absint.

Ambele versiuni îl folosesc doar pe Peychaud, dar chiar și ca descendent al acelei familii, Greene, a cărui stră-străbunică era Peychaud, este deschisă evoluției. Îmi plac bitterul Angostura, dar sincer nu am mai făcut un Sazerac cu el de atât de mult timp încât nu-mi mai amintesc. Poate că este o chestie a creaturii obișnuitei. Așa am învățat băutura de la Clisby Arthur și așa o prepar.